5dSuprafața internă a craniului

Partea mijlocie a fosei prezintă anterior șanțul prechiasmatic și tuberculul șeii; șanțul prechiasmatic se termină de fiecare parte la gaura optică, prin care nervul optic și artera oftalmică pătrund în cavitatea orbitei. Înapoia găurii optice, procesul clinoid anterior este orientat posterior și medial și dă inserție cortului cerebelului. Înapoia tuberculului șeii se află o depresiune adâncă, șaua turcească, care conține fosa hipofizară, ce adăpostește hipofiza, și prezintă pe peretele său anterior procesele clinoide mijlocii. Șaua turcească este limitată posterior de o lamă osoasă patrulateră, lama patrulateră (dorsum sellae), pe ale cărei unghiuri superioare se află procesele clinoide posterioare: acestea dau inserție cortului cerebelului, iar sub fiecare se află o incizură pentru nervul abducens. De fiecare parte a șeii turcești se află șanțul carotic, larg, superficial și curbat aproximativ ca litera italică f. El începe posterior la gaura ruptă și se termină pe partea medială a procesului clinoid anterior, unde este uneori transformat într-o gaură (caroticoclinoidiană) prin unirea procesului clinoid anterior cu cel mijlociu; posterior, este limitat lateral de lingulă. Acest șanț adăpostește sinusul cavernos și artera carotidă internă, aceasta din urmă fiind înconjurată de un plex de nervi simpatici.

Părțile laterale ale fosei mijlocii sunt destul de adânci și susțin lobii temporali ai creierului. Ele prezintă depresiuni pentru circumvoluțiile cerebrale și sunt străbătute de șanțuri pentru ramurile anterioară și posterioară ale vaselor meningeale mijlocii. Aceste șanțuri încep aproape de gaura spinoasă: cel anterior urcă anterior spre unghiul sfenoidal al parietalului, unde este uneori transformat într-un canal osos; cel posterior se îndreaptă lateral și posterior peste scuama temporalului și trece pe parietal aproape de mijlocul marginii sale inferioare. Se mai văd următoarele orificii. Anterior se află fisura orbitală superioară, limitată sus de aripa mică, jos de aripa mare și medial de corpul sfenoidului; ea este de obicei completată lateral de lama orbitală a osului frontal. Prin ea trec spre cavitatea orbitei nervii oculomotor, trohlear, diviziunea oftalmică a trigemenului și abducens, unele filete din plexul cavernos al simpaticului și ramura orbitală a arterei meningeale mijlocii; iar dinspre orbită, o ramură recurentă a arterei lacrimale pentru dura mater și venele oftalmice. Înapoia extremității mediale a fisurii orbitale superioare se află gaura rotundă, pentru trecerea nervului maxilar. Înapoia și lateral de gaura rotundă se află gaura ovală, prin care trec nervul mandibular, artera meningeală accesorie și nervul pietros superficial mic.⁵⁰ Medial de gaura ovală se află gaura lui Vesalius, de mărime variabilă de la un individ la altul și adesea absentă; când este prezentă, se deschide jos pe partea laterală a fosei scafoide și dă trecere unei mici vene. Lateral de gaura ovală se află gaura spinoasă, pentru trecerea vaselor meningeale mijlocii și a unei ramuri recurente a nervului mandibular. Medial de gaura ovală se află gaura ruptă; în stare proaspătă, partea inferioară a acestui orificiu este ocupată de un strat de fibrocartilaj, în timp ce părțile sale superioară și internă dau trecere arterei carotide interne, înconjurate de un plex de nervi simpatici. Nervul canalului pterigoidian și o ramură meningeală a arterei faringiene ascendente străbat stratul de fibrocartilaj. Pe fața anterioară a porțiunii pietroase a osului temporal se văd eminența produsă de proeminența canalului semicircular superior; înaintea și puțin lateral de aceasta, o depresiune corespunzătoare tavanului cavității timpanice; șanțul care duce la hiatusul canalului facial, pentru trecerea nervului pietros superficial mare și a ramurii pietroase a arterei meningeale mijlocii; sub acesta, șanțul mai mic pentru trecerea nervului pietros superficial mic; și, aproape de vârful osului, depresiunea pentru ganglionul semilunar și orificiul canalului carotic.

Fosa posterioară (fossa cranii posterior).—Fosa posterioară este cea mai mare și mai adâncă dintre cele trei. Este formată de lama patrulateră și clivusul sfenoidului, de occipital, de porțiunile pietroasă și mastoidiană ale temporalelor și de unghiurile mastoidiene ale oaselor parietale; este traversată de suturile occipitomastoidiană și parietomastoidiană și adăpostește cerebelul, puntea și bulbul rahidian. Este separată de fosa mijlocie, pe linia mediană și în apropierea ei, de lama patrulateră a sfenoidului și, de fiecare parte, de marginea superioară a porțiunii pietroase a osului temporal. Această margine dă inserție cortului cerebelului, prezintă un șanț pentru sinusul pietros superior, iar la extremitatea sa medială o incizură pe care se sprijină nervul trigemen. Fosa este limitată posterior de șanțurile sinusurilor transverse. În centrul ei se află gaura mare, de fiecare parte a căreia se află un tubercul rugos pentru inserția ligamentelor alare; puțin deasupra acestui tubercul se află canalul prin care trec nervul hipoglos și o ramură meningeală a arterei faringiene ascendente. Înaintea găurii mari porțiunea bazilară a occipitalului și partea posterioară a corpului sfenoidului formează o suprafață șănțuită (clivusul) care susține bulbul rahidian și puntea; la craniul tânăr, aceste oase sunt unite printr-o sincondroză. Această suprafață șănțuită este separată de fiecare parte de porțiunea pietroasă a temporalului prin fisura pietrooccipitală, ocupată în stare proaspătă de o lamă de cartilaj; fisura se continuă posterior cu gaura jugulară, iar marginile ei prezintă șanțuri pentru sinusul pietros inferior. Gaura jugulară este situată între partea laterală a occipitalului și partea pietroasă a temporalului. Porțiunea anterioară a acestei găuri dă trecere sinusului pietros inferior; cea posterioară, sinusului transvers și unor ramuri meningeale ale arterelor occipitală și faringiană ascendentă; iar porțiunea intermediară, nervilor glosofaringian, vag și accesor. Deasupra găurii jugulare se află meatul acustic intern, pentru nervii facial și acustic și artera auditivă internă; înapoia și lateral de acesta se află orificiul în formă de fantă care duce în aquaeductus vestibuli, ce adăpostește ductul endolimfatic; iar între acestea, aproape de marginea superioară a porțiunii pietroase, se află o mică depresiune triunghiulară, restul fosei subarcuate, care adăpostește o prelungire a durei mater și dă uneori trecere unei mici vene. Înapoia găurii mari se află fosele occipitale inferioare (fosele cerebeloase), care susțin emisferele cerebelului, separate între ele de creasta occipitală internă, care servește pentru inserția coasei cerebelului și adăpostește sinusul occipital. Deasupra foselor posterioare se află șanțurile adânci ale sinusurilor transverse. Fiecare dintre aceste canale, în drumul său spre gaura jugulară, șănțuiește occipitalul, unghiul mastoidian al parietalului, porțiunea mastoidiană a temporalului și procesul jugular al occipitalului și se termină în partea posterioară a găurii jugulare. Acolo unde acest sinus șănțuiește porțiunea mastoidiană a temporalului se poate vedea orificiul găurii mastoidiene, iar chiar înainte de terminația sa se deschide în el canalul condilian; niciunul dintre aceste orificii nu este constant.

Cavitatea nazală (cavum nasi; fosa nazală).—Cavitățile nazale sunt două spații neregulate, situate de o parte și de alta a liniei mediane a feței, care se întind de la baza neurocraniului până la tavanul gurii și sunt separate între ele printr-un sept vertical subțire. Ele se deschid pe față prin apertura nazală anterioară, în formă de pară, iar orificiile lor posterioare, sau coanele, comunică în stare proaspătă cu partea nazală a faringelui. Sunt mult mai înguste sus decât jos și la mijloc decât la orificiile anterioare sau posterioare; adâncimea lor, considerabilă, este maximă la mijloc. Ele comunică cu sinusurile frontal, etmoidale, sfenoidal și maxilar. Fiecare cavitate este limitată de un tavan, un planșeu, un perete medial și unul lateral.

Tavanul (Fig. 195, 196) este orizontal în partea centrală, dar coboară anterior și posterior; este format anterior de osul nazal și de spina frontalului; la mijloc, de lama ciuruită a etmoidului; iar posterior, de corpul sfenoidului, de cornetul sfenoidal, de aripa vomerului și de procesul sfenoidal al osului palatin. În lama ciuruită a etmoidului se află orificiile pentru nervii olfactivi, iar în partea posterioară a tavanului se află deschiderea sinusului sfenoidal.

Planșeul este turtit anteroposterior și concav transversal. Este format de procesul palatin al maxilei și de porțiunea orizontală a osului palatin; aproape de extremitatea sa anterioară se află deschiderea canalului incisiv.

Peretele medial (septum nasi) (Fig. 195) este frecvent deviat într-o parte sau în alta, mai des spre stânga decât spre dreapta. Este format anterior de creasta oaselor nazale și de spina frontalului; la mijloc, de lama perpendiculară a etmoidului; posterior, de vomer și de rostrul sfenoidului; inferior, de creasta maxilelor și a oaselor palatine. Prezintă anterior o incizură mare, triunghiulară, care primește cartilajul septului, iar posterior marginea liberă a vomerului. Suprafața sa este marcată de numeroase șanțuri pentru vase și nervi și de șanțurile nervului nazopalatin și este străbătută de suturile care unesc oasele din care este format.

Peretele lateral (Fig. 196) este format anterior de procesul frontal al maxilei și de osul lacrimal; la mijloc, de etmoid, maxilă și cornetul nazal inferior; posterior, de lama verticală a osului palatin și de lama pterigoidă medială a sfenoidului. Pe acest perete se află trei canale anteroposterioare neregulate, numite meatul superior, mijlociu și inferior ale nasului. Meatul superior, cel mai mic dintre cele trei, ocupă treimea mijlocie a peretelui lateral. El se află între cornetele nazale superior și mijlociu; în el se deschid posterior gaura sfenopalatină, iar anterior celulele etmoidale posterioare. Sinusul sfenoidal se deschide într-un reces, recesul sfenoetmoidal, situat deasupra și înapoia cornetului superior. Meatul mijlociu este situat între cornetele mijlociu și inferior și se întinde de la extremitatea anterioară la cea posterioară a acestuia din urmă. Peretele lateral al acestui meat poate fi studiat satisfăcător numai după îndepărtarea cornetului mijlociu. Pe el se află o fisură curbă, hiatusul semilunar, limitat jos de marginea procesului uncinat al etmoidului și sus de o proeminență numită bula etmoidală; celulele etmoidale mijlocii sunt cuprinse în această bulă și se deschid pe ea sau în apropiere. Prin hiatusul semilunar, meatul comunică cu un canal curb numit infundibul, care comunică anterior cu celulele etmoidale anterioare și, la ceva mai mult de cincizeci la sută dintre cranii, se continuă în sus ca duct frontonazal până în sinusul frontal; când această continuitate lipsește, ductul frontonazal se deschide direct în partea anterioară a meatului. Sub bula etmoidală, ascuns de procesul uncinat al etmoidului, se află orificiul sinusului maxilar (ostium maxillare); deasupra părții posterioare a cornetului nazal inferior există frecvent un orificiu accesoriu. Meatul inferior, cel mai mare dintre cele trei, este spațiul dintre cornetul inferior și planșeul cavității nazale. Se întinde aproape pe toată lungimea peretelui lateral al nasului, este mai larg anterior decât posterior și prezintă anterior orificiul inferior al canalului nazolacrimal.

Apertura nazală anterioară (Fig. 181) este un orificiu în formă de inimă sau de pară, cu axul lung vertical și extremitatea îngustă în sus; în stare proaspătă este mult îngustat de cartilajele laterale și alare ale nasului. Este limitat superior de marginile inferioare ale oaselor nazale; lateral, de marginile subțiri și ascuțite care separă fețele anterioare de cele nazale ale maxilelor; și inferior, de aceleași margini, acolo unde se curbează medial pentru a se uni la spina nazală anterioară.

Coanele sunt limitate fiecare superior de fața inferioară a corpului sfenoidului și de aripa vomerului; inferior, de marginea posterioară a porțiunii orizontale a osului palatin; lateral, de lama pterigoidă medială; ele sunt separate între ele de marginea posterioară a vomerului.

Diferențe ale craniului în funcție de vârstă. La naștere, craniul este mare în raport cu celelalte părți ale scheletului, dar porțiunea sa facială este mică și reprezintă numai aproximativ o optime din volumul neurocraniului, față de jumătate la adult. Tuberozitățile frontale și parietale sunt proeminente, iar lățimea maximă a craniului se află la nivelul acestora din urmă; pe de altă parte, glabela, arcurile supraciliare și procesele mastoidiene nu sunt dezvoltate. Osificarea oaselor craniului nu este încheiată, iar multe dintre ele, de exemplu occipitalul, temporalele, sfenoidul, frontalul și mandibula, sunt formate din mai multe piese. La unghiurile oaselor parietale se văd spații membranoase neosificate, numite fontanele; acestea sunt în număr de șase: două, una anterioară și una posterioară, situate pe linia mediană, și două, una anterolaterală și una posterolaterală, de fiecare parte.

Fontanela anterioară sau bregmatică (Fig. 197) este cea mai mare și se află la unirea suturilor sagitală, coronală și frontală; are formă de romb și măsoară aproximativ 4 cm anteroposterior și 2,5 cm transversal. Fontanela posterioară are formă triunghiulară și se află la unirea suturilor sagitală și lambdoidă. Fontanelele laterale (Fig. 198) sunt mici, de formă neregulată și corespund unghiurilor sfenoidal, respectiv mastoidian ale oaselor parietale. O fontanelă suplimentară se vede uneori în sutura sagitală, în regiunea obelionului. Fontanelele se închid de obicei prin creșterea și extinderea oaselor din jur, dar uneori în ele apar centre de osificare separate, care se dezvoltă în oase suturale. Fontanelele posterioară și laterale se obliterează în prima sau a doua lună după naștere, dar cea anterioară nu se închide complet decât în jurul mijlocului celui de-al doilea an.

Dimensiunile mici ale feței la naștere se explică în principal prin starea rudimentară a maxilelor și mandibulei, prin neerupția dinților și prin dimensiunile mici ale sinusurilor maxilare și ale cavităților nazale. La naștere, cavitățile nazale se află aproape în întregime între orbite, iar marginea inferioară a aperturii nazale anterioare se află doar puțin sub nivelul planșeului orbitei. Odată cu erupția dinților temporari, fața și maxilarele se măresc, iar aceste modificări sunt și mai pronunțate după a doua dentiție.

Craniul crește rapid de la naștere până la vârsta de șapte ani, când gaura mare și părțile pietroase ale temporalelor au atins mărimea definitivă, iar cavitățile orbitale sunt doar puțin mai mici decât la adult. Creșterea este lentă de la șapte ani până aproape de pubertate, când apare o a doua perioadă de activitate: aceasta produce o creștere în toate direcțiile, deosebit de evidentă în regiunile frontală și facială, unde este asociată cu dezvoltarea sinusurilor.

Obliterarea suturilor boltei craniene are loc odată cu înaintarea în vârstă. Acest proces poate începe între treizeci și patruzeci de ani și se observă mai întâi pe fața internă, iar cu aproximativ zece ani mai târziu pe fața externă a craniului. Datele indicate sunt însă doar aproximative, deoarece este imposibil să se precizeze cu exactitate momentul închiderii suturilor. Obliterarea apare de obicei mai întâi în partea posterioară a suturii sagitale, apoi în cea coronală și apoi în cea lambdoidă.

La bătrânețe, craniul devine în general mai subțire și mai ușor, dar într-o mică proporție de cazuri crește în grosime și greutate, datorită unei hipertrofii a lamei interne. Trăsătura cea mai izbitoare a craniului bătrân este micșorarea maxilelor și a mandibulei, ca urmare a pierderii dinților și a resorbției proceselor alveolare. Aceasta este asociată cu o reducere marcată a înălțimii feței și cu o modificare a unghiurilor mandibulei.

Diferențe de sex ale craniului. Până la pubertate există puține diferențe între craniul feminin și cel masculin. Craniul femeii adulte este, de regulă, mai ușor și mai mic, iar capacitatea sa craniană cu aproximativ 10 la sută mai mică decât a bărbatului. Pereții săi sunt mai subțiri, iar crestele musculare mai puțin pronunțate; glabela, arcurile supraciliare și procesele mastoidiene sunt mai puțin proeminente, iar sinusurile corespunzătoare sunt mici sau rudimentare. Marginea superioară a orbitei este ascuțită, fruntea verticală, tuberozitățile frontale și parietale proeminente, iar bolta ușor turtită. Conturul feței este mai rotunjit, oasele feței mai netede, iar maxilele, mandibula și dinții pe care îi conțin mai mici. Din cele de mai sus se vede că în craniul femeii adulte se păstrează mai multe caractere infantile decât în cel al bărbatului adult. Un craniu masculin sau feminin bine caracterizat poate fi recunoscut ușor, dar în unele cazuri caracterele respective sunt atât de puțin distincte încât determinarea sexului poate fi dificilă sau imposibilă.

Craniologia. Craniile variază ca mărime și formă, iar termenul de craniologie desemnează studiul acestor variații. Capacitatea cavității craniene constituie un bun indicator al mărimii encefalului pe care l-a conținut și se determină cel mai comod prin umplerea cavității cu alice și măsurarea conținutului într-un vas gradat. Craniile pot fi clasificate după capacitate astfel:

1. Microcefale, cu o capacitate sub 1350 cm³, de exemplu cele ale aborigenilor australieni și ale locuitorilor insulelor Andaman.

2. Mezocefale, cu o capacitate între 1350 cm³ și 1450 cm³, de exemplu cele ale populațiilor africane și ale chinezilor.

3. Megacefale, cu o capacitate peste 1450 cm³, de exemplu cele ale europenilor, japonezilor și eschimoșilor.

Pentru a compara forma unui craniu cu cea a altuia este necesar să se adopte o poziție definită în care craniile să fie așezate în timpul examinării. Ele trebuie așezate astfel încât o linie trasă prin marginea inferioară a orbitei și marginea superioară a meatului acustic extern să fie în plan orizontal (planul de la Frankfurt). Normele unui craniu pot fi comparate atunci cu cele ale altuia, notându-se diferențele de contur și de formă a suprafeței. De asemenea, este necesar ca diferitele măsurători liniare folosite pentru determinarea formei craniului să fie făcute între puncte precise și ușor de localizat de pe suprafața sa. Principalele puncte pot fi împărțite în două grupuri: (1) cele din planul median și (2) cele de o parte și de alta a acestuia.

Punctele din planul median sunt:

Punctul mental. Punctul cel mai proeminent al bărbiei.

Punctul alveolar sau prosthion. Punctul central al marginii anterioare a arcadei alveolare superioare.

Punctul subnazal. Mijlocul marginii inferioare a aperturii nazale anterioare, la baza spinei nazale anterioare.

Nasion. Punctul central al suturii frontonazale.

Glabela. Punctul de pe linia mediană situat la nivelul arcurilor supraciliare.

Ophryon. Punctul de pe linia mediană a frunții situat la nivelul la care liniile temporale se apropie cel mai mult una de alta.

Bregma. Punctul de întâlnire a suturilor coronală și sagitală.

Obelion. Un punct al suturii sagitale situat la nivelul găurilor parietale.

Lambda. Punctul de unire a suturilor sagitală și lambdoidă.

Punctul occipital. Punctul de pe linia mediană a osului occipital cel mai îndepărtat de glabelă.

Inion. Protuberanța occipitală externă.

Opisthion. Mijlocul marginii posterioare a găurii mari.

Basion. Mijlocul marginii anterioare a găurii mari.

Punctele de o parte și de alta a planului median sunt:

Gonion. Marginea externă a unghiului mandibulei.

Dacryon. Punctul de unire a unghiului anterosuperior al lacrimalului cu osul frontal și cu procesul frontal al maxilei.

Stephanion. Punctul în care linia temporală intersectează sutura coronală.

Pterion. Punctul în care aripa mare a sfenoidului se unește cu unghiul sfenoidal al parietalului.

Punctul auricular. Centrul orificiului meatului acustic extern.

Asterion. Punctul de întâlnire a suturilor lambdoidă, mastooccipitală și mastoparietală.

Circumferința orizontală a neurocraniului se măsoară într-un plan care trece anterior prin glabelă (Turner) sau prin ophryon (Flower) și posterior prin punctul occipital; ea măsoară în medie aproximativ 50 cm la femeie și 52,5 cm la bărbat.

Arcul occipitofrontal sau longitudinal se măsoară de la nasion, peste linia mediană a vertexului, până la opisthion, iar lungimea bazinazală este distanța dintre basion și nasion. Aceste două măsurători, plus diametrul anteroposterior al găurii mari, reprezintă circumferința verticală a neurocraniului.

Lungimea se măsoară de la glabelă la punctul occipital, iar lățimea sau diametrul transversal maxim se găsește de obicei aproape de meatul acustic extern. Raportul dintre lățime și lungime (lățimea × 100)/lungime se numește indice cefalic sau indice de lățime.

Înălțimea se măsoară de obicei de la basion la bregma, iar raportul dintre înălțime și lungime (înălțimea × 100)/lungime constituie indicele vertical sau de înălțime.

În studiul feței, principalele elemente de urmărit sunt raportul dintre lungimea și lățimea sa, forma orbitelor și a aperturii nazale anterioare și gradul de proiecție a maxilarelor.

Lungimea feței se poate măsura de la ophryon sau nasion până la bărbie sau, dacă lipsește mandibula, până la punctul alveolar; lățimea sa este reprezentată de distanța dintre arcadele zigomatice. Comparând lungimea cu lățimea feței, craniile pot fi împărțite în două grupuri: dolicofaciale sau leptoprosope (cu fața lungă) și brahifaciale sau cameprosope (cu fața scurtă).

Indicele orbital exprimă raportul dintre înălțimea și lățimea orbitei, astfel:

Indicele nazal exprimă raportul dintre lățimea aperturii nazale anterioare și înălțimea nasului, aceasta din urmă fiind măsurată de la nasion la marginea inferioară a aperturii nazale, astfel:

Gradul de proiecție a maxilarelor se determină prin indicele gnatic sau alveolar, care reprezintă raportul dintre lungimile bazialveolară și bazinazală, astfel:

Tabelul următor, modificat după cel dat de Duckworth,⁵¹ arată cum pot fi folosiți acești indici în clasificarea craniilor:

Notă de traducere: clasificările craniometrice pe populații din acest paragraf reflectă antropologia fizică și perspectiva colonială de la începutul secolului XX. Știința actuală a abandonat aceste ierarhizări: variația craniană umană este continuă și nu împarte oamenii în „rase” biologice distincte, iar capacitatea craniană nu măsoară valoarea sau inteligența unui grup. Datele sunt păstrate aici doar ca document istoric.

Funcția principală a craniului este protecția encefalului; de aceea, porțiunile craniului cele mai expuse violențelor externe sunt mai groase decât cele protejate de mușchii care le acoperă. Astfel, calota este groasă și densă, în timp ce scuamele temporale, protejate de mușchii temporali, și fosele occipitale inferioare, protejate de mușchii cefei, sunt subțiri și fragile. Fracturile craniului sunt prevenite și de elasticitatea sa, de forma sa rotunjită și de alcătuirea sa dintr-un număr de arcuri elastice secundare, fiecare format dintr-un singur os. Modul în care vibrațiile se transmit prin oasele craniului are și el importanță pentru mecanismul său de protecție, cel puțin în ceea ce privește baza. La boltă, oasele având grosime și densitate destul de egale, vibrațiile se transmit uniform în toate direcțiile; la bază însă, din cauza grosimii și densității variabile a oaselor, nu se întâmplă așa, și de aceea aici există contraforturi speciale care conduc vibrațiile pe anumite direcții definite. În partea anterioară a craniului, de fiecare parte, se află creasta care separă fosa anterioară de cea mijlocie a bazei, iar posterior creasta sau contrafortul care separă fosa mijlocie de cea posterioară; dacă o violență se aplică pe boltă, vibrațiile sunt conduse de-a lungul acestor contraforturi până la șaua turcească, unde se întâlnesc. Această regiune a fost numită „centrul de rezistență”, iar aici există un mecanism de protecție special pentru encefal. Cavitatea subarahnoidiană de la baza encefalului este dilatată, iar lichidul cefalorahidian care o umple acționează ca o pernă de apă care protejează encefalul. În mod asemănător, când violența se aplică pe baza craniului, ca în căderile pe picioare, vibrațiile sunt conduse posterior prin creasta occipitală și anterior prin partea bazilară a occipitalului și corpul sfenoidului până la bolta craniului.

În legătură cu oasele feței, o malformație frecventă este palatoschizisul (gura de lup). Despicătura începe de obicei posterior, iar forma sa cea mai elementară este uvula bifidă; despicătura se poate extinde însă prin palatul moale, sau poate fi interesată partea posterioară a întregului palat dur, despicătura întinzându-se anterior până la gaura incisivă. În formele cele mai grave, despicătura trece prin alveolă, între osul incisiv sau premaxilar și restul maxilei, adică între incisivul lateral și canin. În unele cazuri, despicătura trece între incisivul central și cel lateral, ceea ce i-a determinat pe unii anatomiști să creadă că osul premaxilar se dezvoltă din două centre (Fig. 199) și nu dintr-unul singur, cum s-a afirmat la p. 163. Segmentul medial, care poartă un incisiv central, se numește endognathion; segmentul lateral, care poartă incisivul lateral, se numește mesognathion. Despicătura poate afecta o parte sau ambele părți; în al doilea caz, partea centrală este frecvent deplasată anterior și rămâne unită cu septul nazal, defectul alveolei fiind complicat de o despicătură a buzei (cheiloschizis, „buză de iepure”). Examinând un palatoschizis în care alveola nu este interesată, despicătura pare de obicei situată pe linia mediană, dar uneori este unilaterală, iar în unele cazuri bilaterală. Pentru a înțelege acest lucru trebuie ținut seama că la formarea palatului participă trei procese: procesele palatine ale celor două maxile, care cresc orizontal spre interior și se unesc pe linia mediană, și procesul etmovomerian, care coboară de la baza craniului și din procesul frontonazal pentru a se uni cu procesele palatine pe linia mediană. În cazurile în care procesele palatine nu se unesc între ele și cu procesul medial, despicătura palatului este mediană; când un proces palatin se unește cu septul medial, iar celălalt nu, despicătura este unilaterală. În unele cazuri în care procesele palatine nu se întâlnesc la mijloc, procesul etmovomerian coboară între ele și produce astfel o despicătură bilaterală. Uneori poate exista o gaură pe linia mediană a palatului dur, partea anterioară a palatului dur și palatul moale fiind normale; acest lucru este rar, deoarece, de regulă, unirea diferitelor procese progresează dinainte înapoi, astfel încât partea posterioară a palatului este mai frecvent defectă decât cea anterioară.