Osul frontal seamănă ca formă cu o scoică și este alcătuit din două porțiuni: o porțiune verticală, scuama, care corespunde regiunii frunții, și o porțiune orbitală sau orizontală, care intră în alcătuirea tavanului orbitelor și al cavităților nazale.
Scuama (squama frontalis).—Fețele.—Fața externă (Fig. 134) a acestei porțiuni este convexă și prezintă de obicei, în partea inferioară a liniei mediane, resturile suturii frontale sau metopice; în copilărie, această sutură împarte osul în două, situație care poate persista toată viața. De fiecare parte a acestei suturi, la aproximativ 3 cm deasupra marginii supraorbitale, se află o proeminență rotunjită, tuberozitatea frontală (tuber frontale). Aceste tuberozități variază ca mărime de la un individ la altul, sunt uneori asimetrice și sunt deosebit de proeminente la craniile tinere; suprafața osului de deasupra lor este netedă și acoperită de galea aponeurotica. Sub tuberozitățile frontale, separate de ele printr-un șanț superficial, se află două proeminențe arcuite, arcurile supraciliare; acestea sunt proeminente medial și unite între ele printr-o proeminență netedă numită glabelă. Sunt mai mari la bărbat decât la femeie, iar gradul lor de proeminență depinde într-o oarecare măsură de mărimea sinusurilor frontale;28 creste proeminente sunt însă uneori asociate cu sinusuri mici. Sub fiecare arc supraciliar se află o margine curbă și proeminentă, marginea supraorbitală, care formează limita superioară a bazei orbitei și separă scuama de porțiunea orbitală a osului. Partea laterală a acestei margini este ascuțită și proeminentă, oferind ochiului, în această regiune, o protecție considerabilă împotriva traumatismelor; partea medială este rotunjită. La unirea treimii mediale cu cea mijlocie se află o incizură, uneori transformată în gaură, incizura sau gaura supraorbitală, prin care trec vasele și nervul supraorbital. Un mic orificiu în partea superioară a incizurii dă trecere unei vene din diploë, care se unește cu vena supraorbitală. Marginea supraorbitală se termină lateral prin procesul zigomatic, puternic și proeminent, care se articulează cu osul zigomatic. De la acest proces urcă și se îndreaptă posterior o linie bine marcată, linia temporală, care se împarte în liniile temporale superioară și inferioară, continue, în craniul articulat, cu liniile corespunzătoare de pe osul parietal. Zona de sub și din spatele liniei temporale formează partea anterioară a fosei temporale și dă origine mușchiului temporal. Între marginile supraorbitale, scuama coboară până la un nivel situat sub cel al proceselor zigomatice; această porțiune se numește partea nazală și prezintă o zonă rugoasă și neregulată, incizura nazală, care se articulează de fiecare parte a liniei mediane cu osul nazal, iar lateral cu procesul frontal al maxilei și cu osul lacrimal. Termenul nasion desemnează mijlocul suturii frontonazale. Din centrul incizurii, procesul nazal proemină în jos și anterior, sub oasele nazale și procesele frontale ale maxilelor, și susține rădăcina nasului. Procesul nazal se termină în jos printr-o spină ascuțită, de fiecare parte a căreia se află o mică suprafață șănțuită care intră în alcătuirea tavanului cavității nazale corespunzătoare. Spina face parte din septul nazal, articulându-se anterior cu creasta oaselor nazale și posterior cu lama perpendiculară a etmoidului.
Fața internă (Fig. 135) a scuamei este concavă și prezintă în partea superioară a liniei mediane un șanț vertical, șanțul sinusului sagital, ale cărui margini se unesc în jos formând o creastă, creasta frontală; șanțul adăpostește sinusul sagital superior, iar marginile sale și creasta dau inserție coasei creierului. Creasta se termină în jos printr-o mică incizură, transformată în gaură, gaura oarbă (foramen caecum), prin articularea cu etmoidul. Această gaură variază ca mărime și este frecvent obliterată; când este deschisă, prin ea trece o venă de la nas spre sinusul sagital superior. De fiecare parte a liniei mediane, osul prezintă depresiuni pentru circumvoluțiile creierului și numeroase șanțuri mici pentru ramurile anterioare ale vaselor meningeale mijlocii. De fiecare parte a șanțului sagital se pot vedea și mai multe fosete mici, neregulate, pentru granulațiile arahnoidiene.
Porțiunea orbitală sau orizontală (pars orbitalis).—Această porțiune este formată din două plăci triunghiulare subțiri, lamele orbitale, care formează bolta orbitelor și sunt separate între ele printr-o deschidere mediană, incizura etmoidală.
Fețele.—Fața inferioară (Fig. 135) a fiecărei lame orbitale este netedă și concavă și prezintă lateral, sub procesul zigomatic, o depresiune superficială, fosa glandei lacrimale, pentru glanda lacrimală; în apropierea părții nazale se află o depresiune, foseta trohleară, sau ocazional o mică spină trohleară, pentru inserția scripetelui cartilaginos al mușchiului oblic superior al ochiului. Fața superioară este convexă și prezintă depresiuni pentru circumvoluțiile lobilor frontali ai creierului și șanțuri slab marcate pentru ramurile meningeale ale vaselor etmoidale.
Incizura etmoidală separă cele două lame orbitale; este patrulateră și, în craniul articulat, este ocupată de lama ciuruită a etmoidului. Marginile incizurii prezintă mai multe semicelule care, unite cu semicelulele corespunzătoare de pe fața superioară a etmoidului, completează celulele etmoidale. Două șanțuri traversează transversal aceste margini; ele sunt transformate de etmoid în canalele etmoidale anterior și posterior și se deschid pe peretele medial al orbitei. Prin canalul anterior trec nervul nazociliar și vasele etmoidale anterioare, iar prin cel posterior nervul și vasele etmoidale posterioare. Înaintea incizurii etmoidale, de fiecare parte a spinei frontale, se află orificiile sinusurilor frontale. Acestea sunt două cavități neregulate, care se întind posterior, în sus și lateral pe o distanță variabilă între cele două lame ale craniului; ele sunt separate printr-un sept osos subțire, care deviază adesea într-o parte sau în alta, astfel încât sinusurile sunt rareori simetrice. Absente la naștere, ele sunt de obicei destul de bine dezvoltate între șapte și opt ani, dar își ating mărimea definitivă abia după pubertate. Variază ca mărime de la o persoană la alta și sunt mai mari la bărbați decât la femei.29 Sunt căptușite de mucoasă, iar fiecare comunică cu cavitatea nazală corespunzătoare printr-un canal numit ductul frontonazal.
Marginile.—Marginea scuamei este groasă, puternic zimțată, tăiată oblic pe seama lamei interne sus, unde se sprijină pe oasele parietale, și pe seama lamei externe de fiecare parte, unde primește presiunea laterală a acestor oase; această margine se continuă în jos cu o suprafață triunghiulară, rugoasă, care se articulează cu aripa mare a sfenoidului. Marginile posterioare ale lamelor orbitale sunt subțiri și zimțate și se articulează cu aripile mici ale sfenoidului.
Structura.—Scuama și procesele zigomatice sunt foarte groase, alcătuite din țesut diploic cuprins între două lame compacte; țesutul diploic lipsește în regiunile ocupate de sinusurile frontale. Porțiunea orbitală este subțire, translucidă și alcătuită în întregime din os compact; de aici ușurința cu care instrumentele pot pătrunde în neurocraniu prin această parte a orbitei; când sinusurile frontale sunt excepțional de mari, ele se pot extinde posterior pe o distanță considerabilă în porțiunea orbitală, care în aceste cazuri este formată tot din numai două lame.
Osificarea (Fig. 136).—Osul frontal se osifică în membrană din două centre primare, câte unul pentru fiecare jumătate, care apar spre sfârșitul lunii a doua a vieții fetale, câte unul deasupra fiecărei margini supraorbitale. De la fiecare dintre aceste centre, osificarea se extinde în sus pentru a forma jumătatea corespunzătoare a scuamei și posterior pentru a forma lama orbitală. Spina se osifică dintr-o pereche de centre secundare, de o parte și de alta a liniei mediane; centre asemănătoare apar în partea nazală și în procesele zigomatice. La naștere, osul este format din două piese, separate de sutura frontală, care de obicei se obliterează, cu excepția părții sale inferioare, până la vârsta de opt ani, dar uneori persistă toată viața. Se susține în general că dezvoltarea sinusurilor frontale începe la sfârșitul primului an sau la începutul celui de-al doilea, dar cercetările lui Onodi arată că dezvoltarea începe la naștere. Sinusurile au dimensiuni considerabile la șapte sau opt ani, dar nu ating proporțiile definitive decât după pubertate.
Articulații.—Frontalul se articulează cu douăsprezece oase: sfenoidul, etmoidul, cele două parietale, cele două nazale, cele două maxile, cele două lacrimale și cele două zigomatice.
