Cartilajele costale (Fig. 115) sunt bare de cartilaj hialin care prelungesc coastele anterior și contribuie în mare măsură la elasticitatea pereților toracelui. Primele șapte perechi se leagă de stern; următoarele trei se articulează fiecare cu marginea inferioară a cartilajului coastei precedente; ultimele două au extremități ascuțite, care se termină în peretele abdomenului. Ca și coastele, cartilajele costale variază ca lungime, lățime și direcție. Cresc în lungime de la primul la al șaptelea, apoi descresc treptat până la al douăsprezecelea. Lățimea lor, ca și cea a intervalelor dintre ele, descrește de la primul la ultimul. Sunt late la locul de unire cu coastele și se îngustează spre extremitățile sternale, cu excepția primelor două, care au aceeași lățime pe toată lungimea, și a celor de-al șaselea, al șaptelea și al optulea, care sunt lățite acolo unde marginile lor vin în contact. Variază și ca direcție: primul coboară puțin, al doilea este orizontal, al treilea urcă ușor, iar celelalte sunt angulare, urmând un scurt traiect direcția coastelor și urcând apoi spre stern sau spre cartilajul precedent. Fiecare cartilaj costal prezintă două fețe, două margini și două extremități.
Fețele.—Fața anterioară este convexă și privește anterior și în sus: cea a primului cartilaj dă inserție ligamentului costoclavicular și mușchiului subclavicular; cele ale primelor șase sau șapte, la extremitățile lor sternale, mușchiului pectoral mare. Celelalte sunt acoperite de unii dintre mușchii lați ai abdomenului, cărora le dau parțial inserție. Fața posterioară este concavă și privește posterior și în jos; cea a primului dă inserție mușchiului sternotiroidian, cele de la al treilea la al șaselea inclusiv, mușchiului transvers al toracelui, iar cele șase sau șapte inferioare, mușchiului transvers abdominal și diafragmului.
Marginile.—Dintre cele două margini, cea superioară este concavă, iar cea inferioară convexă; ele dau inserție mușchilor intercostali interni; marginea superioară a celui de-al șaselea dă inserție și mușchiului pectoral mare. Marginile inferioare ale cartilajelor al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea prezintă proeminențe în formă de călcâi în punctele de convexitate maximă. Aceste proeminențe poartă fețe netede, alungite, care se articulează cu fețe de pe mici proeminențe ale marginilor superioare ale cartilajelor al șaptelea, al optulea, al nouălea și al zecelea.
Extremitățile.—Extremitatea laterală a fiecărui cartilaj se continuă cu țesutul osos al coastei căreia îi aparține. Extremitatea medială a primului se continuă cu sternul; extremitățile mediale ale următoarelor șase sunt rotunjite și pătrund în concavități superficiale de pe marginile laterale ale sternului. Extremitățile mediale ale cartilajelor costale al optulea, al nouălea și al zecelea sunt ascuțite și se leagă fiecare de cartilajul imediat superior. Cele ale celui de-al unsprezecelea și al douăsprezecelea sunt ascuțite și libere. La bătrânețe, cartilajele costale au tendința de a se osifica superficial.
Coastele cervicale derivate din a șaptea vertebră cervicală (pagina 83) nu sunt rare și au importanță clinică, deoarece pot produce simptome nervoase sau vasculare greu de interpretat. Coasta cervicală poate fi doar o epifiză articulată numai cu procesul transvers al vertebrei, dar mai frecvent este formată dintr-un cap, un col și un tubercul bine definite, cu sau fără corp. Ea se întinde lateral, sau anterior și lateral, în triunghiul posterior al gâtului, unde se poate termina printr-o extremitate liberă sau se poate uni cu prima coastă toracală, cu primul cartilaj costal sau cu sternul.24 Variază mult ca formă, mărime, direcție și mobilitate. Dacă ajunge suficient de anterior, o parte a plexului brahial și artera și vena subclavie trec peste ea și pot fi comprimate. Compresiunea arterei poate împiedica circulația atât de mult încât să se producă tromboză arterială, cu gangrena vârfurilor degetelor. Compresiunea nervilor este mai frecventă și afectează nervii al optulea cervical și primul toracal, producând paralizia mușchilor pe care îi inervează și dureri nevralgice și parestezii în teritoriul cutanat pe care îl deservesc; nu se constată modificări oculopupilare.
Toracele are frecvent forma modificată în anumite boli.
În rahitism, extremitățile coastelor, la unirea cu cartilajele costale, se măresc, dând naștere așa-numitului „mătănii rahitice”, care în cazurile ușoare se găsește numai pe fața internă a toracelui. Lateral de aceste îngroșări, coastele înmuiate se înfundă, formând un șanț orientat în jos și lateral de fiecare parte a sternului. Acest os este împins anterior prin îndoirea coastelor, iar diametrul anteroposterior al toracelui crește. Coastele afectate sunt de la a doua la a opta, cele inferioare fiind împiedicate să se înfunde de prezența ficatului, stomacului și splinei; iar când abdomenul este destins, cum se întâmplă des în rahitism, coastele inferioare pot fi împinse în afară, producând un șanț transversal (șanțul lui Harrison) imediat deasupra rebordului costal. Această deformare, sau proeminența anterioară a sternului, adesea asimetrică, este cunoscută sub numele de torace în carenă („piept de porumbel”) și poate fi considerată un semn de rahitism activ sau vechi, cu excepția cazurilor de curbură primară a coloanei. În multe cazuri, la copii, este asociată cu obstrucția căilor respiratorii superioare, din cauza amigdalelor mărite sau a vegetațiilor adenoide. La unii copii sau adulți rahitici, ca și la alții fără antecedente sau alte semne de rahitism, se întâlnește situația opusă. Partea inferioară a sternului, și adesea și procesul xifoid, sunt adânc înfundate posterior, producând o excavație ovală în regiunile sternală inferioară și epigastrică superioară. Aceasta este cunoscută sub numele de torace în pâlnie (germană Trichterbrust); nu pare să producă nici cea mai mică tulburare a funcțiilor vitale. Toracele ftizic este adesea lung și îngust, cu oblicitate mare a coastelor și proeminența scapulelor. În emfizemul pulmonar, toracele este mărit în toate diametrele și are pe secțiune un contur aproape circular. A primit numele de torace în butoi. În cazurile grave de curbură laterală a coloanei vertebrale, toracele devine mult deformat. Ca urmare a rotației corpurilor vertebrale care are loc în această boală, coastele din dreptul convexității curburii dorsale devin extrem de convexe posterior, fiind împinse în afară și bombate, și în același timp turtite anterior, astfel încât cele două extremități ale aceleiași coaste sunt aproape paralele. Concomitent, coastele de partea opusă, pe concavitatea curburii, sunt înfundate și deprimate posterior și bombate și convexe anterior.