Sternul (Fig. 115 –117) este un os alungit și turtit, care formează porțiunea mijlocie a peretelui anterior al toracelui. Extremitatea sa superioară susține claviculele, iar marginile sale se articulează cu cartilajele primelor șapte perechi de coaste. Este alcătuit din trei părți, numite de sus în jos manubriul, corpul sau gladiolul și procesul xifoid; în primii ani de viață, corpul este format din patru segmente sau sternebre. În poziția sa naturală, osul este înclinat oblic de sus în jos și anterior. Este ușor convex anterior și concav posterior; lat sus, se îngustează la locul de unire a manubriului cu corpul, apoi se lățește din nou puțin până sub mijlocul corpului și se îngustează apoi spre extremitatea inferioară. Lungimea sa medie la adult este de aproximativ 17 cm și este ceva mai mare la bărbat decât la femeie.
Manubriul (manubrium sterni).—Manubriul are o formă aproximativ patrulateră, lat și gros sus, îngust jos, la unirea cu corpul.
Fețele.—Fața sa anterioară, convexă transversal și concavă de sus în jos, este netedă și dă inserție, de fiecare parte, originilor sternale ale mușchilor pectoral mare și sternocleidomastoidian. Uneori crestele care delimitează inserțiile acestor mușchi sunt foarte distincte. Fața sa posterioară, concavă și netedă, dă inserție, de fiecare parte, mușchilor sternohioidian și sternotiroidian.
Marginile.—Marginea superioară este cea mai groasă și prezintă la mijloc incizura jugulară sau presternală; de fiecare parte a incizurii se află o suprafață articulară ovală, orientată în sus, posterior și lateral, pentru articularea cu extremitatea sternală a claviculei. Marginea inferioară, ovală și rugoasă, este acoperită în stare proaspătă de un strat subțire de cartilaj, pentru articularea cu corpul. Marginile laterale prezintă fiecare, sus, o depresiune pentru primul cartilaj costal și, jos, o mică față articulară care, împreună cu o față asemănătoare de pe unghiul superior al corpului, formează o incizură pentru cartilajul costal al celei de-a doua coaste. Între depresiunea pentru primul cartilaj costal și semifața pentru al doilea se află o margine îngustă și curbă, înclinată de sus în jos și medial.
Corpul (corpus sterni; gladiolus).—Corpul, mult mai lung, mai îngust și mai subțire decât manubriul, atinge lățimea maximă aproape de extremitatea inferioară.
Fețele.—Fața sa anterioară este aproape plană, orientată în sus și anterior și marcată de trei creste transversale care traversează osul în dreptul depresiunilor articulare a treia, a patra și a cincea.18 Ea dă inserție, de fiecare parte, originii sternale a mușchiului pectoral mare. La joncțiunea pieselor a treia și a patra ale corpului se observă uneori un orificiu, gaura sternală, de mărime și formă variabile. Fața posterioară, ușor concavă, este marcată și ea de trei linii transversale, însă mai puțin distincte decât cele anterioare; din partea sa inferioară, de fiecare parte, își are originea mușchiul transvers al toracelui.
Marginile.—Marginea superioară este ovală și se articulează cu manubriul; unirea celor două formează unghiul sternal (angulus Ludovici19). Marginea inferioară este îngustă și se articulează cu procesul xifoid. Fiecare margine laterală (Fig. 117) are la unghiul superior o mică față articulară care, împreună cu o față asemănătoare de pe manubriu, formează o cavitate pentru cartilajul celei de-a doua coaste; dedesubt se află patru depresiuni unghiulare care primesc cartilajele coastelor a treia, a patra, a cincea și a șasea, iar unghiul inferior are o mică față articulară care, împreună cu una corespunzătoare de pe procesul xifoid, formează o incizură pentru cartilajul celei de-a șaptea coaste. Aceste depresiuni articulare sunt separate de o serie de intervale interarticulare curbe, care descresc în lungime de sus în jos și corespund spațiilor intercostale. Majoritatea cartilajelor coastelor adevărate se articulează, după cum reiese din descrierea de mai sus, cu sternul la nivelul liniilor de unire ale segmentelor sale primitive. Acest lucru se vede bine la multe animale inferioare, la care părțile osului rămân neunite mai mult timp decât la om.
Procesul xifoid (processus xiphoideus; apendicele ensiform sau xifoid).—Procesul xifoid este cea mai mică dintre cele trei piese: este subțire și alungit, cartilaginos la tineri, dar mai mult sau mai puțin osificat în partea superioară la adult.
Fețele.—Fața sa anterioară dă inserție, de fiecare parte, ligamentului costoxifoidian anterior și unei mici părți a mușchiului drept abdominal; fața sa posterioară, ligamentului costoxifoidian posterior și unor fibre ale diafragmului și ale mușchiului transvers al toracelui; marginile sale laterale, aponevrozelor mușchilor abdominali. Sus se articulează cu extremitatea inferioară a corpului și prezintă pe fața anterioară a fiecărui unghi superior o față pentru o parte a cartilajului celei de-a șaptea coaste; jos, prin extremitatea sa ascuțită, dă inserție liniei albe. Procesul xifoid are o formă foarte variabilă: poate fi lat și subțire, ascuțit, bifid, perforat, curbat sau deviat considerabil într-o parte sau în alta.
Structura.—Sternul este alcătuit din țesut spongios foarte vascularizat, acoperit de un strat subțire de os compact, mai gros la nivelul manubriului, între fețele articulare pentru clavicule.
Osificarea.—Sternul este format inițial din două bare cartilaginoase, situate câte una de fiecare parte a planului median și legate de cartilajele primelor nouă coaste de aceeași parte. Aceste două bare se contopesc de-a lungul liniei mediane, formând sternul cartilaginos, care se osifică din șase centre: unul pentru manubriu, patru pentru corp și unul pentru procesul xifoid (Fig. 118). Centrele de osificare apar în intervalele dintre depresiunile articulare pentru cartilajele costale, în ordinea următoare: în manubriu și în prima piesă a corpului, în luna a șasea; în piesele a doua și a treia ale corpului, în luna a șaptea a vieții fetale; în a patra piesă, în primul an după naștere; iar în procesul xifoid, între al cincilea și al optsprezecelea an. Centrele apar în părțile superioare ale segmentelor și progresează treptat în jos.20 La acestea se poate adăuga existența ocazională a două mici centre episternale, care apar câte unul de fiecare parte a incizurii jugulare; ele sunt probabil vestigii ale osului episternal al monotremelor și șopârlelor. Uneori unele segmente se formează din mai multe centre, al căror număr și poziție variază (Fig. 120). Astfel, prima piesă poate avea două, trei sau chiar șase centre. Când există două, ele sunt situate de obicei unul deasupra celuilalt, cel superior fiind mai mare; a doua piesă are rareori mai mult de unul; piesele a treia, a patra și a cincea se formează adesea din două centre situate lateral, a căror unire neregulată explică apariția rară a găurii sternale (Fig. 121) sau a fisurii verticale care străbate uneori această parte a osului, constituind malformația cunoscută sub numele de fissura sterni; aceste situații se explică și prin modul în care se formează sternul cartilaginos. Și mai rar, extremitatea superioară a sternului poate fi divizată de o fisură. Unirea diferitelor centre ale corpului începe în jurul pubertății și progresează de jos în sus (Fig. 119); până la vârsta de douăzeci și cinci de ani sunt toate unite. Procesul xifoid se poate uni cu corpul înainte de treizeci de ani, dar acest lucru se întâmplă mai frecvent după patruzeci; pe de altă parte, uneori rămâne neunit chiar la bătrânețe. La vârste înaintate, manubriul se unește uneori cu corpul prin os. Când se întâmplă acest lucru, țesutul osos este însă de obicei doar superficial, porțiunea centrală a cartilajului interpus rămânând neosificată.
Articulații.—Sternul se articulează de fiecare parte cu clavicula și cu primele șapte cartilaje costale.