Osul occipital (Fig. 129, 130), situat în partea posterioară și inferioară a neurocraniului, are formă trapezoidală și este curbat pe el însuși. Este străbătut de un orificiu oval mare, gaura mare (foramen magnum), prin care cavitatea craniană comunică cu canalul vertebral.
Placa curbată și lățită situată înapoia găurii mari se numește scuama; piesa groasă, aproximativ patrulateră, situată înaintea găurii se numește partea bazilară, iar de fiecare parte a găurii se află câte o parte laterală.
Scuama (squama occipitalis).—Scuama, situată deasupra și înapoia găurii mari, este curbată de sus în jos și transversal.
Fețele.—Fața externă este convexă și prezintă, la jumătatea distanței dintre vârful osului și gaura mare, o proeminență, protuberanța occipitală externă. De la aceasta pornesc lateral, de fiecare parte, două linii curbe, una puțin deasupra celeilalte. Cea superioară, adesea slab marcată, se numește linia nucală supremă și pe ea se inseră galea aponeurotica. Cea inferioară se numește linia nucală superioară. Partea scuamei situată deasupra liniilor nucale supreme se numește planul occipital și este acoperită de mușchiul occipital; partea de dedesubt, numită planul nucal, este rugoasă și neregulată, pentru inserția mai multor mușchi. De la protuberanța occipitală externă coboară spre gaura mare o creastă, linia nucală mediană (creasta occipitală externă), adesea slab marcată, care dă inserție ligamentului nucal; de la mijlocul acestei linii, peste fiecare jumătate a planului nucal, trece linia nucală inferioară. Pe fața externă a scuamei se inseră mai mulți mușchi: linia nucală superioară dă origine mușchilor occipital și trapez și inserție mușchilor sternocleidomastoidian și splenius al capului; pe suprafața dintre liniile nucale superioară și inferioară se inseră mușchii semispinal al capului și oblic superior al capului, iar linia nucală inferioară și zona de sub ea primesc inserțiile mușchilor drepți posteriori mare și mic ai capului. Membrana atlantooccipitală posterioară se inseră în jurul părții posterolaterale a găurii mari, imediat în afara marginii acesteia.
Fața internă este adânc concavă și împărțită în patru fose de o eminență cruciformă. Cele două fose superioare sunt triunghiulare și adăpostesc lobii occipitali ai creierului; cele două inferioare sunt patrulatere și adăpostesc emisferele cerebelului. În punctul de intersecție a celor patru brațe ale eminenței cruciforme se află protuberanța occipitală internă. De la această protuberanță, brațul superior al eminenței cruciforme urcă spre unghiul superior al osului, iar de o parte a sa (în general dreapta) se află un șanț adânc, șanțul sinusului sagital, care adăpostește partea posterioară a sinusului sagital superior; pe marginile acestui șanț se inseră coasa creierului. Brațul inferior al eminenței cruciforme este proeminent și se numește creasta occipitală internă; se bifurcă în apropierea găurii mari și dă inserție coasei cerebelului; în marginea de inserție a acestei coase se află sinusul occipital, care este uneori dublu. În partea superioară a crestei occipitale interne se distinge uneori o mică depresiune, numită fosa vermiană, deoarece este ocupată de o parte a vermisului cerebelului. Șanțuri transversale, câte unul de fiecare parte, se întind de la protuberanța occipitală internă până la unghiurile laterale ale osului; ele adăpostesc sinusurile transverse, iar marginile lor proeminente dau inserție cortului cerebelului. Șanțul din partea dreaptă este de obicei mai mare decât cel din stânga și se continuă cu cel al sinusului sagital superior. Excepțiile nu sunt însă rare; cel stâng poate fi mai mare decât cel drept, sau cele două pot fi aproape egale. Unghiul de unire a sinusurilor sagital superior și transvers se numește confluența sinusurilor (torcular Herophili25), iar poziția sa este indicată de o depresiune situată de o parte sau de alta a protuberanței.
Părțile laterale (pars lateralis).—Părțile laterale sunt situate de o parte și de alta a găurii mari; pe fețele lor inferioare se află condilii, pentru articularea cu fețele superioare ale atlasului. Condilii au formă ovală sau reniformă, iar extremitățile lor anterioare, orientate anterior și medial, sunt mai apropiate între ele decât cele posterioare și pătrund pe partea bazilară a osului; extremitățile posterioare ajung până la nivelul mijlocului găurii mari. Fețele articulare ale condililor sunt convexe anteroposterior și transversal și privesc în jos și lateral. Pe marginile lor se inseră capsulele articulațiilor atlantooccipitale, iar pe fața medială a fiecăruia se află o impresiune rugoasă sau un tubercul pentru ligamentul alar. La baza fiecărui condil, osul este străbătut de un canal scurt, canalul hipoglosului (gaura condiliană anterioară). Acesta începe pe fața endocraniană a osului, imediat deasupra găurii mari, și se îndreaptă lateral și anterior, deasupra condilului. Poate fi împărțit parțial sau complet în două de o spiculă osoasă; prin el iese nervul hipoglos, al doisprezecelea nerv cranian, și intră o ramură meningeală a arterei faringiene ascendente. Înapoia fiecărui condil se află o depresiune, fosa condiliană, care primește marginea posterioară a feței superioare a atlasului când capul este flectat posterior; fundul acestei fose este uneori străbătut de canalul condilian, prin care trece o venă emisară de la sinusul transvers. De la jumătatea posterioară a condilului pornește lateral o placă osoasă patrulateră, procesul jugular, excavat anterior de incizura jugulară, care, în craniul articulat, formează partea posterioară a găurii jugulare. Incizura jugulară poate fi împărțită în două de o spiculă osoasă, procesul intrajugular, care proemină lateral deasupra canalului hipoglosului. Fața inferioară a procesului jugular este rugoasă și dă inserție mușchiului drept lateral al capului și ligamentului atlantooccipital lateral; de pe această față proemină uneori în jos o eminență, procesul paramastoidian, care poate fi suficient de lung pentru a ajunge la procesul transvers al atlasului și a se articula cu acesta. Lateral, procesul jugular prezintă o zonă rugoasă, patrulateră sau triunghiulară, unită cu fața jugulară a osului temporal printr-o placă de cartilaj; după vârsta de douăzeci și cinci de ani, această placă tinde să se osifice.
Fața superioară a părții laterale prezintă o eminență ovală, tuberculul jugular, care acoperă canalul hipoglosului și este uneori traversat de un șanț oblic pentru nervii glosofaringian, vag și accesor. Pe fața superioară a procesului jugular se află un șanț adânc care se curbează medial și anterior și se continuă cu incizura jugulară. Acest șanț adăpostește partea terminală a sinusului transvers, iar în el se deschide, aproape de marginea sa medială, orificiul canalului condilian.
Partea bazilară (pars basilaris).—Partea bazilară se întinde anterior și în sus de la gaura mare și prezintă anterior o suprafață cu contur aproximativ patrulater. La craniul tânăr, această suprafață este rugoasă și neregulată și este unită cu corpul sfenoidului printr-o placă de cartilaj. Până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, această placă cartilaginoasă se osifică, iar occipitalul și sfenoidul formează un os continuu.
Fețele.—Pe fața sa inferioară, la aproximativ 1 cm înaintea găurii mari, se află tuberculul faringian, care dă inserție rafeului fibros al faringelui. De fiecare parte a liniei mediane se inseră mușchii lung al capului și drept anterior al capului, iar imediat înaintea găurii mari se inseră membrana atlantooccipitală anterioară.
Fața superioară prezintă un șanț larg și superficial, înclinat în sus și anterior de la gaura mare (clivusul); el susține bulbul rahidian, iar în apropierea marginii găurii mari dă inserție membranei tectoriale. Pe marginile laterale ale acestei fețe se află șanțuri slab marcate pentru sinusurile pietroase inferioare.
Gaura mare (foramen magnum).—Gaura mare este un orificiu oval mare, cu diametrul lung anteroposterior; este mai largă posterior decât anterior, unde este îngustată de condili. Prin ea trec bulbul rahidian cu învelișurile sale, nervii accesori, arterele vertebrale, arterele spinale anterioară și posterioare, membrana tectorială și ligamentele alare.
Unghiurile.—Unghiul superior al osului occipital se articulează cu unghiurile occipitale ale oaselor parietale și, la craniul fetal, corespunde poziției fontanelei posterioare. Unghiul inferior este sudat cu corpul sfenoidului. Unghiurile laterale sunt situate la extremitățile șanțurilor sinusurilor transverse; fiecare pătrunde în spațiul dintre unghiul mastoidian al parietalului și porțiunea mastoidiană a temporalului.
Marginile.—Marginile superioare se întind de la unghiul superior la cele laterale; sunt adânc zimțate pentru articularea cu marginile occipitale ale parietalelor și formează prin această unire sutura lambdoidă. Marginile inferioare se întind de la unghiurile laterale la unghiul inferior; jumătatea superioară a fiecăreia se articulează cu porțiunea mastoidiană a temporalului corespunzător, iar jumătatea inferioară cu partea pietroasă a aceluiași os. Aceste două porțiuni ale marginii inferioare sunt separate de procesul jugular, a cărui incizură de pe fața anterioară formează partea posterioară a găurii jugulare.
Structura.—Occipitalul, ca și celelalte oase ale neurocraniului, este format din lama externă și lama internă, între care se află țesutul spongios sau diploë; osul este deosebit de gros la nivelul crestelor, protuberanțelor, condililor și părții anterioare a porțiunii bazilare; în fosele inferioare este subțire, semitransparent și lipsit de diploë.
Osificarea (Fig. 131).—Planul occipital al scuamei se dezvoltă în membrană și poate rămâne separat toată viața, constituind osul interparietal; restul osului se dezvoltă în cartilaj. Numărul nucleilor pentru planul occipital este de obicei considerat de patru: doi apar lângă linia mediană în jurul lunii a doua, iar doi la mică distanță de linia mediană în jurul lunii a treia a vieții fetale. Planul nucal al scuamei se osifică din două centre, care apar în jurul săptămânii a șaptea a vieții fetale și se unesc curând într-o singură piesă. Unirea porțiunilor superioară și inferioară ale scuamei are loc în luna a treia a vieții fetale. Un centru ocazional (Kerckring) apare pe marginea posterioară a găurii mari în luna a cincea; acesta formează un osicul separat (uneori dublu), care se unește cu restul scuamei înainte de naștere. Fiecare parte laterală începe să se osifice dintr-un singur centru în săptămâna a opta a vieții fetale. Porțiunea bazilară se osifică din două centre, unul înaintea celuilalt; acestea apar în jurul săptămânii a șasea a vieții fetale și se contopesc rapid. Mall26 afirmă că planul occipital se osifică din două centre, iar porțiunea bazilară dintr-unul singur. În jurul vârstei de patru ani, scuama și cele două părți laterale se unesc, iar în jurul vârstei de șase ani osul este format dintr-o singură piesă. Între optsprezece și douăzeci și cinci de ani, occipitalul și sfenoidul se unesc, formând un singur os.
Articulații.—Occipitalul se articulează cu șase oase: cele două parietale, cele două temporale, sfenoidul și atlasul.