Mandibula, cel mai mare și mai puternic os al feței, servește pentru implantarea dinților inferiori. Este alcătuită dintr-o porțiune orizontală curbă, corpul, și două porțiuni perpendiculare, ramurile, care se unesc cu extremitățile corpului aproape în unghi drept.
Corpul (corpus mandibulae).—Corpul este curbat aproximativ ca o potcoavă și are două fețe și două margini.
Fețele.—Fața externă (Fig. 176) prezintă pe linia mediană o creastă slab marcată, care indică simfiza, linia de unire a celor două piese din care este format osul într-o perioadă timpurie a vieții. Această creastă se bifurcă jos și cuprinde o proeminență triunghiulară, protuberanța mentală, a cărei bază este deprimată la mijloc, dar ridicată de fiecare parte, formând tuberculul mental. De fiecare parte a simfizei, imediat sub incisivi, se află o depresiune, fosa incisivă, care dă origine mușchiului mental și unei mici porțiuni a mușchiului orbicular al gurii. Sub al doilea premolar, de fiecare parte, la jumătatea distanței dintre marginile superioară și inferioară ale corpului, se află gaura mentală, pentru trecerea vaselor și nervului mental. De la fiecare tubercul mental urcă posterior o creastă slab marcată, linia oblică, care se continuă cu marginea anterioară a ramurii; ea dă inserție mușchilor pătrat al buzei inferioare și triunghiular (coborâtor al unghiului gurii); sub ea se inseră platisma.
Fața internă (Fig. 177) este concavă transversal. Aproape de partea inferioară a simfizei se află o pereche de spine situate lateral, numite spinele mentale, care dau origine mușchilor genioglosi. Imediat sub acestea se află o a doua pereche de spine sau, mai frecvent, o creastă sau o impresiune mediană, pentru originea mușchilor geniohioidieni. În unele cazuri, spinele mentale sunt contopite într-o singură proeminență, în altele lipsesc, iar poziția lor este indicată doar de o neregularitate a suprafeței. Deasupra spinelor mentale se văd uneori o gaură și un șanț mediane; ele marchează linia de unire a celor două jumătăți ale osului. Sub spinele mentale, de fiecare parte a liniei mediane, se află o depresiune ovală pentru inserția pântecului anterior al mușchiului digastric (fosa digastrică). De la partea inferioară a simfizei urcă posterior, de fiecare parte, linia milohioidiană, care dă origine mușchiului milohioidian; partea posterioară a acestei linii, aproape de marginea alveolară, dă inserție unei mici părți a mușchiului constrictor superior al faringelui și rafeului pterigomandibular. Deasupra părții anterioare a acestei linii se află o zonă triunghiulară netedă, pe care se sprijină glanda sublinguală, iar sub partea posterioară o fosă ovală pentru glanda submandibulară.
Marginile.—Marginea superioară sau alveolară, mai largă posterior decât anterior, este excavată în cavități pentru dinți; acestea sunt în număr de șaisprezece și variază ca adâncime și mărime după dinții pe care îi conțin. Pe buza externă a marginii superioare, de fiecare parte, se inseră mușchiul buccinator, anterior până la primul molar. Marginea inferioară este rotunjită, mai lungă decât cea superioară și mai groasă anterior decât posterior; în punctul în care se unește cu marginea inferioară a ramurii poate exista un șanț superficial pentru artera maxilară externă (artera facială).
Ramura (ramus mandibulae; porțiunea perpendiculară).—Ramura are formă patrulateră și prezintă două fețe, patru margini și două procese.
Fețele.—Fața laterală (Fig. 176) este plană și prezintă creste oblice în partea inferioară; ea dă inserție, aproape pe toată întinderea sa, mușchiului maseter. Fața medială (Fig. 177) prezintă aproximativ la mijloc gaura mandibulară, oblică, pentru intrarea vaselor și nervului alveolar inferior. Marginea acestui orificiu este neregulată; prezintă anterior o creastă proeminentă, pe care se înalță o spină ascuțită, lingula mandibulei, care dă inserție ligamentului sfenomandibular; în partea sa inferioară și posterioară se află o incizură de la care șanțul milohioidian coboară oblic anterior și adăpostește vasele și nervul milohioidian. Înapoia acestui șanț se află o suprafață rugoasă pentru inserția mușchiului pterigoidian medial. Canalul mandibular coboară oblic anterior în ramură, apoi se îndreaptă orizontal anterior în corp, unde este situat sub alveole și comunică cu acestea prin mici orificii. Ajuns la incisivi, se întoarce posterior pentru a comunica cu gaura mentală, dând naștere la două mici canale care merg spre cavitățile incisivilor. În cele două treimi posterioare ale osului, canalul este situat mai aproape de fața internă a mandibulei, iar în treimea anterioară, mai aproape de fața externă. El conține vasele și nervul alveolar inferior, din care pornesc ramuri spre dinți. Marginea inferioară a ramurii este groasă, dreaptă și se continuă cu marginea inferioară a corpului osului. La unirea sa cu marginea posterioară se află unghiul mandibulei, care poate fi întors înăuntru sau răsfrânt în afară și prezintă de fiecare parte creste oblice rugoase pentru inserția mușchiului maseter, lateral, și a mușchiului pterigoidian medial, medial; ligamentul stilomandibular se inseră pe unghi, între acești mușchi. Marginea anterioară este subțire sus, mai groasă jos și se continuă cu linia oblică. Marginea posterioară este groasă, netedă, rotunjită și acoperită de glanda parotidă. Marginea superioară este subțire și pe ea se înalță două procese, coronoidul anterior și condilianul posterior, separate printr-o concavitate adâncă, incizura mandibulei.
Procesul coronoid (processus coronoideus) este o proeminență triunghiulară subțire, turtită transversal, de formă și mărime variabile. Marginea sa anterioară este convexă și se continuă în jos cu marginea anterioară a ramurii; marginea sa posterioară este concavă și formează limita anterioară a incizurii mandibulei. Fața sa laterală este netedă și dă inserție mușchilor temporal și maseter. Fața sa medială dă inserție mușchiului temporal și prezintă o creastă care începe aproape de vârful procesului și coboară anterior până pe partea internă a ultimului molar. Între această creastă și marginea anterioară se află o zonă triunghiulară șănțuită, a cărei parte superioară dă inserție mușchiului temporal, iar partea inferioară unor fibre ale mușchiului buccinator.
Procesul condilian (processus condyloideus) este mai gros decât coronoidul și este format din două porțiuni: condilul și porțiunea strâmtată care îl susține, colul. Condilul prezintă o suprafață articulară pentru articularea cu discul articular al articulației temporomandibulare; este convex anteroposterior și transversal și se întinde mai mult pe fața posterioară decât pe cea anterioară. Axul său lung este orientat medial și ușor posterior și, prelungit până la linia mediană, se întâlnește cu cel al condilului opus aproape de marginea anterioară a găurii mari. La extremitatea laterală a condilului se află un mic tubercul pentru inserția ligamentului temporomandibular. Colul este turtit anteroposterior și întărit de creste care coboară de pe partea anterioară și de pe părțile laterale ale condilului. Fața sa posterioară este convexă; cea anterioară prezintă o depresiune pentru inserția mușchiului pterigoidian lateral (foveea pterigoidiană).
Incizura mandibulei, care separă cele două procese, este o depresiune semilunară adâncă, traversată de vasele și nervul maseterin.
Osificarea.—Mandibula se osifică în membrana fibroasă care acoperă fețele externe ale cartilajelor lui Meckel. Aceste cartilaje formează bara cartilaginoasă a arcului mandibular (vezi p. 66) și sunt în număr de două, drept și stâng. Extremitățile lor proximale sau craniene sunt legate de capsulele urechii, iar extremitățile distale sunt unite între ele la simfiză prin țesut mezodermic. Ele se îndreaptă anterior imediat sub condili și apoi, curbându-se în jos, se află într-un șanț aproape de marginea inferioară a osului; înaintea caninului se înclină în sus spre simfiză. Din extremitatea proximală a fiecărui cartilaj se dezvoltă ciocanul și nicovala, două dintre oasele urechii medii; porțiunea următoare, până la lingulă, este înlocuită de țesut fibros, care persistă și formează ligamentul sfenomandibular. Între lingulă și canin cartilajul dispare, în timp ce porțiunea sa de sub și din spatele incisivilor se osifică și este încorporată în această parte a mandibulei.
Osificarea are loc în membrana care acoperă fața externă a extremității ventrale a cartilajului lui Meckel (Fig. 178 – 181), iar fiecare jumătate a osului se formează dintr-un singur centru, care apare aproape de gaura mentală în jurul săptămânii a șasea a vieții fetale. Până în săptămâna a zecea, porțiunea cartilajului lui Meckel situată sub și înapoia incisivilor este înconjurată și invadată de osul de membrană. Ceva mai târziu apar nuclei cartilaginoși accesorii: un nucleu în formă de pană în procesul condilian, care coboară prin ramură; o mică bandă de-a lungul marginii anterioare a procesului coronoid; și nuclei mai mici în partea anterioară a ambilor pereți alveolari și de-a lungul părții anterioare a marginii inferioare a osului. Acești nuclei accesorii nu au centre de osificare proprii, ci sunt invadați de osul de membrană înconjurător și se resorb. Marginea alveolară internă, descrisă de obicei ca provenind dintr-un centru de osificare separat (centrul splenial), se formează la mandibula umană printr-o creștere de la masa principală a osului. La naștere, osul este format din două părți, unite printr-o simfiză fibroasă, în care osificarea are loc în cursul primului an.
Descrierea de mai sus a osificării mandibulei se bazează pe cercetările lui Low44 și Fawcett45 și diferă întrucâtva de cea dată de obicei.
Articulații.—Mandibula se articulează cu cele două oase temporale.
Modificările mandibulei odată cu vârsta. La naștere (Fig. 182), corpul osului este doar o coajă, care conține alveolele celor doi incisivi, ale caninului și ale celor doi molari temporari, separate imperfect între ele. Canalul mandibular este mare și trece aproape de marginea inferioară a osului; gaura mentală se deschide sub alveola primului molar temporar. Unghiul este obtuz (175°), iar porțiunea condiliană este aproape în prelungirea corpului. Procesul coronoid este relativ mare și proemină deasupra nivelului condilului.
După naștere (Fig. 183), cele două segmente ale osului se unesc la simfiză, de jos în sus, în cursul primului an; o urmă de separare poate fi însă vizibilă la începutul celui de-al doilea an, aproape de marginea alveolară. Corpul se alungește pe toată lungimea, dar mai ales înapoia găurii mentale, pentru a face loc celor trei dinți suplimentari care se dezvoltă în această parte. Înălțimea corpului crește prin dezvoltarea mai mare a părții alveolare, care face loc rădăcinilor dinților, și prin îngroșarea porțiunii subdentare, care permite maxilarului să reziste acțiunii puternice a mușchilor masticatori; partea alveolară rămâne totuși cea mai înaltă dintre cele două, astfel încât cea mai mare parte a corpului se află deasupra liniei oblice. După a doua dentiție, canalul mandibular este situat imediat deasupra nivelului liniei milohioidiene, iar gaura mentală ocupă poziția obișnuită de la adult. Unghiul devine mai puțin obtuz, datorită îndepărtării maxilarelor de către dinți; în jurul vârstei de patru ani măsoară 140°.
La adult (Fig. 184), porțiunile alveolară și subdentară ale corpului au de obicei aceeași înălțime. Gaura mentală se deschide la jumătatea distanței dintre marginile superioară și inferioară ale osului, iar canalul mandibular este aproape paralel cu linia milohioidiană. Ramura are direcție aproape verticală, iar unghiul măsoară între 110° și 120°.
La bătrânețe (Fig. 185), osul se micșorează mult, deoarece odată cu pierderea dinților procesul alveolar se resoarbe, iar cea mai mare parte a osului ajunge astfel sub linia oblică. Canalul mandibular, cu gaura mentală care se deschide din el, se află aproape de marginea alveolară. Ramura are direcție oblică, unghiul măsoară aproximativ 140°, iar colul condilului este mai mult sau mai puțin îndoit posterior.